mono log – ochii care nu se văd se uită
Când a început Revoluția eram în clasa I. Nu știam prea multe despre ce s-a întâmplat. Aflu ulterior de la maică-mea că în Vaslui a ieșit lumea în stradă de bucurie, însă cu o oarecare jenă. Chiar și imediat după moartea lui Ceaușescu, când copiii strigau pe afară ”Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!”, adulții erau reticenți la schimbare – încă era activă frica de securitate, de aceea ni se spunea să nu mai strigăm astfel nici măcar în joacă. Peste ani am aflat mai multe despre Revoluție, și asta nu pentru că Revoluția era descrisă detaliat în manualele de istorie, ci pentru că odată cu avansul tehnologiei informația a început să circule mai bine. Cumva am fost prins de acest subiect și în timp mi s-au întipărit în minte diverse imagini. De altfel, mi-a atras interesul și perioada comunistă, felul în care trăiau oamenii pe timpul lui Ceaușescu, mergând până la ce s-a întâmplat în al doilea război mondial prin România.
Nu mi-a plăcut istoria în școală pentru că s-a pus accentul pe date, pe timp și mai puțin pe poveștile adevărate care au stat la baza marilor schimbări. Mi-au trezit interesul, în schimb, unele istorisiri aflate de la oameni mai în vârstă: despre diferența de manifestare a germanilor comparativ cu rușii, în timpul războiului; despre colectivizare; despre rațiile la hrană, etc. Îmi aduc aminte de cozile la lapte, pâinea pe cartelă, cozile la butelii, and so on.
În ultimii doi-trei ani am început să lucrez la un volum de poezie în engleză, care tratează tema comunismului și nu numai, iar o parte din poemele din manuscris au fost bine primite în special în revistele de poezie din SUA (dar și în reviste din alte țări). Mai multe în acest sens puteți afla accesând site-ul meu. Tot în ultimii doi ani m-am apucat de tradus în engleză poezia lui Ion Monoran, împreună cu scriitorul elvețiano-britanic Marc Vincenz. Ion Monoran este unul dintre optzeciștii mei favoriți (alături de Nichita Danilov, Traian T. Coșovei, Lucian Vasiliu). Ce m-a atras în schimb cel mai mult la poezia lui Ion Monoran este realitatea brută, clară, nuanțată într-un stil aparte, cu ironii fine, cu un grotesc foarte catchy. El descrie nervul acela dezvoltat și sculptat tocmai de mizeriile comuniste care s-au petrecut atât de mult timp pe teritoriul României, de minciunile și dezinformarea care au pus stăpânire pe mințile oamenilor, de frica întreținută constant de putere. Toate acestea în schimb sunt contra-balansate de crezul spiritual (întâlnit în multe dintre poemele sale) iar acest contrast face ca poezia sa să îți rămână puternic întipărită în minte, cel puțin în cazul meu, imaginile pe care le creează poemele sale.
Traducerea poeziei lui Ion Monoran vine ca o necesitate de a transmite mai departe, prin cuvinte, lupta sa cu regimul, frământările sale, verticalitatea de care a dat dovadă în timp; iar nu în ultimul rând, vine ca o sursă de informație pentru cei tineri, născuți după revoluție. O parte dintre poemele traduse au fost publicate în prestigioasa revistă Asymptote Journal ori în bine-cunoscuta revistă Solstice (unul dintre poeme fiind selectat în antologia Solstice Selects: Two Years of Diverse Voices).
Pe data de 16 decembrie 1989, împreună cu Daniel Zăgănescu, Borbely Zoltan şi Kovacs Tibi, Ion Monoran a oprit tramvaiele în Piaţa Maria din Timișoara, în apropierea casei pastorului László Tőkés, invitând călătorii să se opună pașnic mutării din oraș a acestuia din urmă.
Prin acest gest Ion Monoran a dat dovadă de un curaj nebun, curaj care în acea perioadă i-ar fi putut pune în pericol viața și familia. Prin acest gest s-a pus în mișcare ceea ce avea să devină o Revoluție, traseul fiind unul îngrozitor, sângeros, șocant pot spune.
Așa se face că, după 30 de ani de la Revoluție, în Timișoara a avut loc, în perioada 14-16 Decembrie, prima ediție a Festivalului Internațional de Poezie ”Ion Monoran”, ca un omagiu celui care a fost Ion Monoran și luptei sale pentru libertate.
Pentru mine a fost pentru prima oară când am participat ca invitat la un festival de literatură, și cu atât mai mult m-am simțit onorat să particip tocmai la acest festival.
Festivalul a avut invitați scriitori din Timișoara, din țară și din străinătate: Adrian Bodnaru, Alexandra Bodnaru, Raul Bribete, Eugen Bunaru, Ruxandra Cesereanu, Dan Mircea Cipariu, Tudor Cretu , Mircea Dan Duță, Serge van Dujnhoven, Șerban Foarță, Slavomir Gvozdenovici, Iulia Iacob, Florin Iaru, Petru Ilieșu, Borco Ilin, Viorel Marineasa, Ciprian Macesaru, Virgil Mihaiu, Andrei Mocuța, Ioan Moldovan, Ioan T. Morar, Goran Mrakić, Alexandru Potcoavă, Claudio Pozzani, Daniela Rațiu, Vasile Rodian, Nenad Saponja, Miroslav Sosoi, Peter Sragher, Marius Surleac, Robert Șerban, Marcel Tolcea, Laurențiu Ciprian Tudor, Gilda Vălcan.
În prima zi a festivalului s-au ținut lecturi publice la Muzeul Național al Banatului, mansarda B2 a bastionului Theresia, în cadrul expoziției Corneliu Baba. Lecturile au fost însoțite de momente muzicale. De altfel, intermezzourile alternative s-au ”mulat” perfect cu lecturile. Evenimentul a fost unul foarte reușit și ”de vină” pentru acest traseu este moderatorul Robert Șerban. Muzicienii care ne-au întreținut cu fragmente de muzică clasică, jazz ori solo-uri de chitară au fost Alex Reisz, Victor Miclăuș, Ferencz Szekeres și Ion Dorobanțu. Tot în această primă zi de festival s-a lansat antologia ”MonoLog” (în care sunt cuprinse poemele autorilor prezenți la festival) scoasă la editura Brumar și coordonată de Loredana Târzioru, dar și reeditarea (tot la editura Brumar) antologiei de autor ”dragă poezie” (de Ion Monoran).
În cea de-a doua zi de festival am participat la un tur ghidat – Pe Urmele Revoluției, cu plecare de la casa pastorului Lászlo Tőkés, Piața Maria, alături de Alexandra Irimia (dacă ajungeți în Timișoara e musai să o contactați pentru un tur ghidat, prin pagina de Facebook – Timișoara Tour Guide). Alexandra e un ghid excepțional și țin să-i mulțumesc încă odată, pe această cale, pentru toate poveștile adevărate (unele dintre ele absolut cutremurătoare) pe care ni le-a împărtășit.
Spre seară ne-am îndreptat spre Muzeul Consumatorului Comunist pentru a doua serie de lecturi, de această dată performance poetry.
Au citit Miroslav Sosoi (din Cehia), Serge van Dujnhoven (din Olanda), Claudio Pozzani (din Italia), Peter Sragher și Iulia Iacob. Atmosfera a fost una electrizantă prin intro-urile savuroase executate extraordinar de către Mircea Dan Duță, dar și performance-ul aparte a lui Miroslav Sosoi (care are origini moldave). Muzeul se află la subsolul unei cafenele la fel de pitorești – Scârț Loc Lejer. Atmosfera a fost una extraordinară iar muzeul merită vizitat – am găsit acolo o serie de obiecte de uz general de care uitasem, am găsit același tip de jucării pe care le aveam când eram mic. În aceeași seară a avut loc și lansarea volumului Sfânta Doime Neagră (de Miroslav Sosoi) în traducerea lui Mircea Dan Duță.
După lecturi am plecat în grup restrâns la Galeria Jecza unde ne-a fost gazdă minunata doamnă Sorina Jecza. Cu permisiunea dumneaei voi pune aici câteva fotografii din galerie. Am rămas plăcut surprins de multitudinea exponatelor, de arhitectura muzeului, de sculpturi, picturi, colecții, cărți, bucătărie (da, zic bine – una în care mi-aș dori să gătesc încontinuu) ș.a.m.d.
În cea de-a treia zi a festivalului, am început lecturile într-un mod cu totul și cu totul inedit – am citit din poemele lui Ion Monoran în Tramvaiul istoric al Revoluției după care ne-am oprit la Teatrul pentru Copii și Tineret Merlin unde a avut loc întâi proiecția filmului ”Omul care a oprit tramvaiele” (un film de Daniela Rațiu), după care a urmat lectura maraton de poezie în alternanță cu momente muzicale. Filmul Danielei Rațiu creează o punte între trecut și viitor, surprinde momente extrem de emoționante și în același timp aduce în fața publicului universul lui Ion Monoran.
Când am plecat spre centru am trecut din nou prin fața casei lui Lászlo Tőkés, unde se strânseseră destul de multe persoane, circulația pe bulevard fiind blocată. În același timp, în Piața Operei se aprindeau lumânări și se proiectau pe ecrane fotografii de la revoluție.
Cu ce am rămas după festival?
În primul rând nu aș fi participat la festival dacă nu m-ar fi invitat Oana, fiica lui Ion Monoran. Ei îi mulțumesc pentru acordul dat cu privire la traducerea în engleză a poemelor tatălui său, tot sprijinul de până acum și pentru ghidajul prin Timișoara, pe parcursul festivalului. Mă bucur de asemenea că l-am cunoscut și pe Paul, fiul lui Ion Monoran. Amândoi, Oana și Paul, sunt extraordinari.
În al doilea rând am cunoscut oameni noi, oameni simpatici, m-am reîntâlnit cu poeți dragi mie – am schimbat discuții și am petrecut momente faine în compania lui Florin Iaru, a Ruxandrei Cesereanu, Virgil Mihaiu, Ciprian Măceșaru, Robert Șerban, Loredana Târzioru, Daniela Rațiu, Alexandru Potcoavă, Dan Mircea Cipariu, Raul Bribete, Peter Sragher, Miroslav Sosoi și a lui Serge van Dujnhoven.
Organizarea a fost excelentă și le mulțumesc Loredanei Târzioru și Danielei Rațiu pentru tot ce au făcut, pentru ajutor și pentru felul în care acest festival începe să prindă contur.
Cele trei zile petrecute în Timișoara au fost desul de emoționante și prin prisma faptului că în același timp, în oraș aveau loc evenimente (concerte, marșuri, proiecții fotografice) pentru a omagia victimele Revoluției. Toate aceste momente m-au făcut să mă simt altfel, să trec prin anumite stări emoționale, să simt goluri în stomac, să îmi imaginez evenimente, ca într-un film pe care poți să-l derulezi după bunul plac, ca un călător în timp.
Sper că acest festival va fi din ce în ce mai mediatizat, astfel încât informația să ajungă la cât mai mulți oameni și poate că numărul cititorilor de poezie prezenți la festival va crește de la an la an. Însă e și datoria noastră de a nu uita, a celor prezenți la festival, de a face acest lucru în numele lui Ion Monoran.
