Loading. Please wait...

Neliniștea lui Tadeusz

Tadeusz Różewicz este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori polonezi. Antologia Poem Deschis, apărută în cadrul colecției Poezia, la Humanitas Fiction, 2014, cuprinde unele dintre cele mai semnificative poeme ale sale (i.e. Et in Arcadia ego), scrise în perioada 1947 – 2013. De traducerea, selecția, prefața și tabelul cronologic al volumului mai sus menționat s-a ocupat Constantin Geambașu.

Poezia lui Tadeusz Różewicz este modelată de război, de mamă, de experiența unui secol extrem de alert plin de atrocități, de politic, de decăderea societății și înstrăinarea ei față de însăși natura umană – cea pe baza căreia s-a clădit, și nu în ultimul rând, de poezie. Antologia de față cuprinde poeme selecționate din douăzeci dintre volumele sale. În mare, maniera este cam aceeași – o poezie simplă, fără a folosi prea multe figuri de stil, o poezie directă, destul de rigidă, însă cu impact puternic, tocmai prin imaginile pe care versurile le creează. După cum se poate vedea, lipsa semnelor de punctuație oferă cititorului o libertate în căutarea de noi sensuri. Pe de altă parte, autorul are o predilecție pentru folosirea ingambaméntelor, ceea ce nu face decât să ajute structura și sensurile pe care poezia le oferă.

Imediat după al doilea război mondial, Tadeusz Różewicz publică volumul Neliniște (1947) în care e prezentată duritatea, cruzimea câmpului de luptă. O dovadă clară în acest sens e poemul Supraviețuitorul, din volumul mai sus menționat: ”Am douăzeci și patru de ani/ am supraviețuit/ dus la măcel/ […] Omul este ucis ca un animal/ am văzut:/ furgoane cu oameni ciopârțiți/ care nu vor avea parte de izbăvire.”. Un alt exemplu e poemul Cosița, în care autorul aduce în prim plan imaginea neretușată a lagărelor de concentrare de la Auschwitz: ”Când toate femeile/ din lot erau rase/ patru muncitori cu mături/ făcute din tei măturau/ și strângeau părul// Sub geamuri curate/ zace părul țeapăn al celor asfixiați/ în camerele de gazare/ în păr sunt agrafe/ și piepteni de os.” (Cinci poeme, 1950). Astfel de poeme nu sunt singulare, ci întâlnite cam în fiecare dintre volumele sale, într-un mod mai mult sau mai puțin evident.

Imaginile care se formează sunt dense, iar duritatea lor este, într-o oarecare măsură, întărită de modul de abordare a problemei – parcă e mult prea multă liniște, prea mult calm în textele lui Różewicz, ca și cum ai urla de durere și nu te-ar auzi nimeni, dar cumva ai simți pe propria piele și durerile celorlalți. Intensificarea prin simplitate a ororilor, în care dragostea e cu efect întârziat, în care realitatea și absurdul sunt intermitente, în care visul ar fi unica scăpare, sunt detaliat prezentate în astfel de fragmente:

– ”Acum o să se deschidă fereastra/ și mama o să mă strige/ e timpul să mă întorc// o să se desfacă peretele/ o să intre în cer în ghetele pline de noroi/ […] Aici în cer mamele împletesc/ fulare mici verzi// bâzâie muștele// tata moțăie lângă sobă/ după șase zile de muncă.// Nu – nu le pot spune/ că omul sare/ la gâtul omului.” – Întoarcerea (Mănușa roșie, 1948)

– ”Oare poți scrie/ despre dragoste/ auzind țipetele/ celor uciși și maltratați/ oare poți scrie/ despre moarte/ privind chipurile/ copiilor// Nu intra brusc/ în camera mea// Vei vedea un martor/ mut și stânjenit/ al iubirii/ pe care o învinge moartea” – Martorul (Versuri și imagini, 1953)

– ”Războiul se deschide în mine/ pleoapă/ a milioane de fețe descompuse” – Nespus de greu (Spicul de argint, 1955)

– ”turela tancului deschisă/ steagul flutură în vânt/ tancurile sunt grele imense/ țevile de tun întunecate tăcute/ lucesc tijele antenelor de radio/ tanc după tanc duduie/ mașini blindate/ cu mitraliere ca niște spini/ […] se bucură copiii și fetele/ și chiar oamenii serioși/ care au fost în iad.” – Et in Arcadia ego (Glasul anonimului, 1961)

– ”La aceeași oră/ marile hale/ sângerează în lumina electrică/ ca un munte de carne/ un cadavru monstruos/ a început să se miște/ în burta deschisă/ în vacarm/ cotrobăie ghimpele de lumină/ și printr-un orificiu al feței se evaporă/ viscerele” – La aceeași oră (Nimic în Mantaua lui Prospero, 1962)

Deși multe dintre cadrele prezentate sunt recursive, ele sunt ancorate în diferite planuri: cel al părintelui ca reper în timp și ca ”alifie” universală (mama, în cazul de față) raportat la suferința sufletească; cel al divinității ca mijloc de regăsire al sinelui dar și ca recipient al frustrărilor; cel al dragostei față de aproape, etc. Unele fragmente mă duc însă cu gândul la elemente din bizareria poetică a lui Paul Valéry (”ce de morți, dacă privirea lor ar putea ucide!/ ce de copii, dacă privirea lor ar putea fecunda!/ străzile-ar fi pline de cadavre și femei gravide!”).

Un alt aspect interesant la poezia lui Różewicz este nevoia autorului de a dezvolta latura istorică a artelor, culturii. În multe dintre poemele sale pot fi găsite trimiteri, menționări ale unor scriitori, filosofi, pictori precum Shakespeare, Eliot, Kafka, Bacon, Dali, Velásquez – într-o mai mică măsură; ori Goethe, Nietzsche – într-o mai mare măsură, multe dintre citatele folosite fiind din Goethe.

Hamlet se zbuciumă în plasă/ Faust joacă un rol ticălos și ridicol/ Raskolnikov lovește cu toporul/ femeile bătrâne/ nu se lasă distruse/ zâmbesc cu îngăduință” – Poveste despre femeile bătrâne (Al treilea chip, 1968)

Societatea, așa cum o vede autorul, este cel mai bine evidențiată în poemul Et in Arcadia ego – acesta, alături de fragmente din alte poeme (cum ar fi Trandafirul Verde, din volumul cu același nume), îmi produce imaginea unei societăți în declin, cu nuanțe de sfârșit de Ev Mediu. Plictisul acentuează ideea pierzaniei în contrast cu faptul că Napoli, așa cum e prezentat, este leagănul vieții – totul mișcă, totul atrage magnetic privirile, chiar și pietrele. Et in Arcadia ego – este probabil unul dintre cele mai active, pline de culoare poeme, dar pe alocuri se pot observa și câteva trăsături grotești:

să vezi Napoli și să mori/ ce cald e aici/ ce îl ard tălpile/ trupul fierbe/ în așternutul ăsta alb/ uite Napoli/ pe fereastră se văd acoperișurile/ și pereții și ferestrele în pereți/ și acoperișurile plate pe cer/ tabla cerului albăstrindu-se/ albă tulbure […] lumina neoanelor curgea/ pe pereții verticali ai cerului/ în apa luminii zăceau femei/ negre și lucioase ca niște foci/ grase cu ochi mari roșii/ lucioase roșii și argintii/ înotau cu burți mari/ în mătasea moale/ pe un soldat îl duce de mână o pitică/ cu fața ca un măr din rai […] oamenii plătesc întind mâinile/ iau în plase în ziare/ peștișori ca niște foarfece deschise/ ton albastru cu cercuri de copac/ un cap de meduză adormită brațe de caracatiță/ mațe zac pe gheață/ pe frunze verzi/ ca niște miei morți […] Pictorul S.D./ la o conferință de presă/ iese dintr-un ou uriaș/ sau se arată într-un frac/ acoperit cu optzeci și opt/ de pahare fiecare din ele umplut/ cu lichior de mentă/ într-unul se află o muscă moartă/ pe mine nu mă miră […] am în această clipă o sută de simțuri/ toți stimulii îmi dau ghes/ ca niște tauri reali/ chelneri cu șervete roșii/ aleargă de jur împrejur/ mă-ndoapă cu cifre/ mă-nec în vin/ deasupra mea în soare/ le atârnă limbile/ de pe care curge salivă” – Et in Arcadia ego (Glasul anonimului, 1961)

În ce privește latura erotică a poeziei sale, cel mai relevant poem în această privință este Regio, din volumul cu același nume, apărut în 1969. Poemul este împărțit în șase părți: Vestibulum Vaginae, Templum, Vestibulum Vaginae – Reîntoarcere, Gura Buzele, Ovo și Mons Pubis.

Această latură a poeziei sale vine ca o alternativă salvatoare la influența nefastă a războiului. Tonul se preschimbă în tușe grave ce conturează un fel de obsesie falică în care totul se întrepătrunde cumva într-un mod renascentist, regnurile se amestecă într-un onirism cu efect convulsiv.

Întânim aici un fel de metamorfoză, o inițiere pe un făgaș cu totul și cu totul nou, deși nu este decât o copertină: ”aici/ natura își dezvăluia taina sexului/ dezgolea zona pântecului/ a anusului/ desfătarea curgea/ întunecată densă/ caldă/ […] ziua ne pescuia/ în pupila ei clară/ ne întorceam la lumină/ ghiocelul/ vaginului/ se închidea”. Experiența este una psihotică iar eroticul capătă trăsături antropomorfe: ”înfiptă în phallus/ ca într-un proțap/ în gura deschisă/ îl cuprinde/ îl strânge cu buza/ pe zeu […] zboară/ ca frunzele/ trupuri de femeie/ subțiri argintii/ cad în foc/ printre lei zâmbitori/ tigri mijind/ printre vulpi și lupi pufoși/ printre trandafiri și păsări ale raiului/ pădurea de phallusuri se ridică/ la cer”.

Totul se transformă, limitele dispar lăsând loc unui fenomen de reproducere universal haotic: ”în pivnița/ întunecată/ caldă/ prelungă/ organele genitale/ se împreunau în imaginație/ cu părți de reproducere/ ale animalelor păsărilor insectelor/ cu germeni ai plantelor”, ca apoi să ne orientăm dinspre păcatului originar, spre un traseu al decadenței:”Lume ovul/ plină/ de lumină// ne îmbulzeam/ ca niște spermatozoizi negri/ izbeam/ membrana/ de nepătruns […] ovulul lumii/ s-a închis/ s-a blindat/ membranos ostil/ înfipt în sânge// sămânța a fost îngropată/ goliciunea acoperită/ trupul creștea/ până la durere/ tot mai sâcâitoare// s-au strâns/ buzele rușinoase”.

Poezia despre poezie este punctul culminant din opera lui Tadeusz Różewicz. Dragostea pentru vers, probleme care apar, intriga raportată deschid un făgaș al sincerității, asemănător celui în care e descris războiul: ”De câțiva ani/ procesul muribund al poeziei/ este accelerat// am observat/ că versurile noi/ publicate în reviste săptămânale/ se descompun/ în două trei ore// poeții morți/ pleacă mai repede/ cei vii/ aruncă din ei/ în grabă/ cărți noi/ ca și când ar dori să astupe cu hârtie/ o gaură” – De la un timp (Al treilea chip, 1968). Crezul său se transformă din Poezia Mea: ”nu explică nimic/ nu lămurește nimic/ nu renunță la nimic/ nu cuprinde în sinte întregul/ nu împlinește speranțe” (Al treilea chip, 1968) într-o evoluție a maturității – ”după cincizeci de ani/ de scris/ poezia i se poate releva/ poetului/ în formă de copac/ de pasăre ce pleacă în zbor/ de lumină// capătă forma/ gurii/ se cuibărește în tăcere// sau trăiește în poet/ lipsită de formă și de conținut/ un Basorelief” – *** (Basorelief, 1991); pentru ca în final să-și răspundă sieși, și cititorului totodată: ”uneori ”viața” acoperă/ Ceea/ ce este mai mare decât viața// Uneori munții acoperă/ ceea ce există dincolo de munți/ trebuie așadar să mutăm munții/ dar eu nu am mijloacele/ tehnice necesare/ nici forța/ nici credința/ care mută munții din loc/ ca atare nu o să văd/ niciodată ce e dincolo/ știu asta/ și tocmai de aceea/ scriu” – De ce scriu? (Zona gri, 2002).

Nu în ultimul rând, aș vrea să evidențiez un fragment un pic șocant, și care ar putea avea caracter vizionar. E posibil să greșesc, însă fragmentul următor oferă a priori elemente care se adună în jurul atentatelor de la World Trade Center, din 11 Septembrie 2001: ”hai termină încheie/ mă roagă poezia…/ așadar au trecut 17 ani/ și un ”fundamentalist”/ adăpostit la sânul Americii/ folosind ”dreptul la libertate/ și fericire” a dorit să arunce în aer/ World Trade Center/ poate nu i-a plăcut cafeaua/ și s-a gândit (el)/ în numele lui dumnezeu cel drept/ voi arunca spre cer/ acest zgârie-nori/ laolaltă cu o mie de oameni/ el este (cu siguranță) un om” – Totdeauna fragmentul (Totdeauna fragmentul. Recycling, 1999).

Poezia îi rămâne, lui Tadeusz Różewicz, un inconfundabil camarad.

Recenzia a fost publicată prima oară în revista Semne Bune.

show main info details details Like

Share it on your social network:

Or you can just copy and share this url
Related Posts