Loading. Please wait...

aici a fost cândva miezul delirului

Tocmai am terminat de citit Teofil şi Câinele de lemn, apărut la editura Herg Benet, 2012. Ce pot să zic despre romanul lui Cosmin Perţa este următoarea frază: jonglează între inimă şi cap. De la început până la sfârşit volumul te ţine captiv, îţi cucereşte pe deplin conţinutul cutiei craniene şi într-un fel începe să transforme neuronii într-o reţea de tablouri, care mai de care mai colorate, mai incisive, mai fantastice.

Volumul este guvernat de un descriptivism asumat cu ironii fine transpuse prin lentila critică a personajului principal, Teofil Barbălată, către branşa literară şi nu numai; cu un imaginar suprarealist mai mult decât delicios pentru intelect. Periplul temporal al acestuia în acelaşi spaţiu mitic, întreaga poveste a Câinelui de lemn, a universului şantieristic, al relaţiei cu Matrioşca, al derulării energice printre personaje unul mai viu decât celălalt, face din roman un MUST HAVE care nu ar trebui să lipsească din bibliotecile iubitorilor de fantastic … şi nu numai.

În ce priveşte structura cărţii, a firului narativ, Teofil şi Câinele de lemn mi-a adus aminte de romanul Jazz (Toni Morrison) ca ciclicitate, deşi ar putea fi foarte lejer asemănată cu cea din Tandru şi rece (Felix Nicolau) în modul de expunere al personajelor ori Cloud Atlas (David Mitchell) în ce priveşte traseul pe axa timpului.

Mai multe nu spun dar vă las pe voi, cei care nu l-aţi citit încă, să descoperiţi şi alte elemente structurale foarte interesante ce merg în paralel cu structura principală, şi să vă imaginaţi cât se poate de mult întreaga poveste. Singurul regret al meu a fost că l-am terminat repede de citit şi aş mai fi vrut să continue.

Redau mai jos un pasaj (din multele) care mi-a plăcut în mod deosebit:

– Unde e Jumătatea de Matrioşcă?

– Ha, ha. Nu-ţi face griji, e în regulă, în secţia pentru femei. Îşi face pedichiura.

– Gardianul cu mutră de pisică îl lovi cu palma peste faţă. Avea degete de bebeluş.

– Râzi!

– Ha, ha!

– Mai tare!

– HA, HA!

Gardianul îi desfăcu legăturile de la mâini şi de la picioare.

– Ridică-te în picioare!

Câinele de lemn se ridică în picioare, gardianul cu cap de pisică îl lovi cu vârful metalic al cizmei în tibie.

– Râzi!

– Haaaaaaau, haaaaaaaa!

– Ştii unde te afli?

– În Închisoarea din Pădurea de pini!

– Greşit!

Gardianul îl lovi cu pumnul în faţă.

– Ridică-te! Ştii unde suntem noi aici?

– Nu ştiuuu…

– Noi aici suntem în închisoarea oamenilor fericiţi. Râzi!

– Ha, ha, ha!

– Ştii cine sunt eu?

– Nu ştiu…

– Eu sunt gardianul tău personal. În închisoarea oamenilor fericiţi fiecare deţinut are propriul său gardian. Noi, gardienii, în închisoarea oamenilor fericiţi, stăm zi şi noapte lângă deţinutul nostru, ca o mamă lângă pruncul ei, şi ne asigurăm ca el să fie încontinuu fericit. Râzi!

Gardianul îi mai trage o palmă peste ochi Câinelui de lemn şi îi trage şi un pumn în stomac. Câinele de lemn râde cu lacrimi şi sughiţuri.

– Ha, a-ha, ha-ha…

– Ştii de ce îţi aplic eu pumni în figură, deţinut fericit?

– Nu ştiuuuuuuuuu…

– Pentru că îmi face plăcere şi sunt fericit. Şi ţie îţi face plăcere că eu sunt fericit şi eşti fericit când îmi face mie plăcere să primeşti pumni în cap, nu-i aşa? Râzi! Hai să îţi spun un banc, băi tâmpitule, să fii fericit. Fii atent: ”– Pisică pe gheaţă, pisică pe gheaţă, urlă din toţi bojocii un scelerat albastru. – Gura, băi idiotule, că fii-mea face mâncare şi o sminteşti! Tu-te-n aripă de bleurolac!” Te-ai prins? Bleurolac, o sminteşti. Hahaha. Ăsta a fost. Hahaha! Jbang! E, doar te-am păcălit de data asta. Râzi! Tu-te-n gură de bleaurolac!

show main info details details Like

Share it on your social network:

Or you can just copy and share this url
Related Posts